Română
Español
English
Ro:Pustietatea unui gânditor/ Es: La Desolación de un Pensador/ En: The Desolation of a Thinker
Ro: Exista în suflet un deșert absolut, pustiu, în care s-a așternut o liniște deplină. În acea liniște chiar și cea mai mică adiere a vântului suna precum o tornadă. Cel mai mic gând este asemeni unui cutremur de magnitudine apocaliptică, realizând o noua fisură, un canion, un nou vid imposibil de substituit cu emoții. Fiecare gând cutremurător macină chiar și cel mai mărunt grăunte de nisip. Este un deșert încins de remușcări și de acel „poate”. Fiecare secundă petrecută în acest neant al gândirii pare o eternitate a suferinței, o eternitate a speranței. Acea speranță de a găsi într-un final acea oază, acel izvor al vieții după care tânjește fiecare grăunte spulberat în alte mii de frânturi microscopice. După mult timp, izolat în rațiune, urmează acel amurg ce prevestește frigul, acea lăsare a nopții, a întunericului. Cuprins de fiorii acestui sentiment se pierde din nou în timp. Pierdut în acel labirint al canioanelor este cuprins de groază. Acel sentiment terifiant că nu va mai vedea lumina, că nu va mai simți căldura. Găsește confort în ideea că este mai bine astfel. Lumina nu avea să aducă decât căldura sufocantă și un labirint mai vast, imposibil de traversat în întunericul ce ar urma. Es:Existe en el alma un desierto absoluto, árido, donde se ha asentado un silencio profundo. En ese silencio, hasta la más leve brisa suena como un tornado. El pensamiento más pequeño golpea como un terremoto de magnitud apocalíptica, abriendo una nueva fisura, un cañón, un nuevo vacío imposible de llenar con emociones. Cada pensamiento demoledor muele hasta el grano de arena más diminuto. Es un desierto abrasado por remordimientos y ese “tal vez.” Cada segundo pasado en esta nada del pensamiento parece una eternidad de sufrimiento, una eternidad de esperanza. Esa esperanza de hallar, al fin, ese oasis, esa fuente de vida por la que anhela cada grano, despedazado en miles de fragmentos microscópicos. Después de mucho tiempo, aislado en la razón, llega ese crepúsculo que presagia el frío, ese descenso de la noche, de la oscuridad. Atrapado por los escalofríos de este sentimiento, se pierde de nuevo en el tiempo. Perdido en ese laberinto de cañones, es presa del terror. Esa sensación aterradora de que nunca más verá la luz, de que nunca más sentirá el calor. Encuentra consuelo en la idea de que es mejor así. La luz solo traería un calor sofocante y un laberinto más vasto, imposible de cruzar en la oscuridad que vendría después. En:There exists in the soul an absolute desert, barren, where a profound silence has settled. In that silence, even the slightest breeze sounds like a tornado. The smallest thought strikes like an earthquake of apocalyptic magnitude, opening a new fissure, a canyon, a new void impossible to fill with emotions. Every earth-shaking thought grinds even the tiniest grain of sand. It is a desert scorched by remorse and that “maybe.” Every second spent in this nothingness of thought feels like an eternity of suffering, an eternity of hope. That hope of finding, at last, that oasis, that spring of life for which every grain, shattered into thousands of microscopic fragments, yearns. After much time, isolated in reason, comes that dusk heralding the cold, that descent of night, of darkness. Gripped by the shivers of this feeling, he loses himself in time again. Lost in that labyrinth of canyons, terror seizes him. That terrifying feeling that he will never again see the light, never again feel warmth. He finds comfort in the idea that it’s better this way. The light would only bring suffocating heat and a vaster labyrinth, impossible to traverse in the darkness that would follow.
Foarte frumos! Sincer imi place foarte mult blogul tau! Keep them coming! 🙂
Mulțumesc. Mă bucur că îți place. I will keep posting.